http://embed.trilulilu.ro/audio/ivanne/6ddc97fa185914.swf

Iubita mea ti-am cumparat un munte - Ce cadou frumos

O minunata poezie de iubire venita sa descrie o poveste parca venita din alta lume dar de o profunzime si de o frumusete de dorit. Pot fi cele mai frumoase cuvinte de dragoste rostite vreodata de cineva. Iubirea sa masurat intotdeauna prim maretia daruirii fata de persoana iubita. Protagonistul nostru alege sa ofere un munte ! Dintre toate lucrurile marete de pe pamant il alege pe cel mai maret: Muntele ! Si nu este orice fel de munte, e un obiect de arta, are vechime un milion de ani si este de o frumusete de vis: are paduri, rauri o punte, mistreti, iar continutul sau e din uraniu de mare valoare. Darul e atat de maret ca nu incape in lumea ta, iar toata lumea ar dori sa il obtina ca dar de nunta. Maretul dar ajunge la mireasa care poate sa faca cu el ce-o sti si ce-o vrea ascultand soapta mirelui care spune : Pretul nu au fost banii, iar chilipirul platit este insasi viata mea. Ce colosal seamana imaginea metaforica a acestui mire cu Acel Mire real, istoric, care poate sa iubeasca desavarsit: Isus Hristos. Mireasa Lui este Biserica adica totalitatea celor care cred in El. Darul nespus de mare, atat de mare incat depaseste lumea noastra, darul divin care trece de hotarele mortii si se opreste in Raiul Lui Dumnezeu si anume Mantuirea noastra. Un dar care L-a costat viata, o viata daruita nu in pesteri muribunde ci pe o cruce in umilinta totala. Finalul poeziei se potriveste ca o manusa vremii noastre, Darul a fost dat si pretul platit iar eu si tu vom face cu el ce vom vrea, stiind ca pretul sau a costat viata unicului nostru Dumnezeu. Nu stiu daca Adrian Paunescu atunci cand a compus acesta poezie a dorit sa transmita acest mesaj prin ea, dar citind-o, ascultand-o, cantand-o mie asta mi-a transmis. Voua ce va spune ? 1. Iubita mea, ti-am cumparat un munte Am fost la targ, dar nu l-am luat pe bani Are paduri si rauri si o punte In varsta de un milion de ani R: Din marele bazar cu amanunte Platind cu viata tot ce scump era Iubita mea, ti-am cuparat un munte Pacat ca n-o sa-ncapa-n lumea ta 2. Ti l-am adus in brate pan’ la poarta E minunat si piatra lui e grea Comertul ambulant cu munti se poarta Dar unde ai sa-l pui, iubita mea 3. Ce munte colosal, un munte straniu Cu porci mistreti ce canta-n coruri jir Iar in adanc sunt straturi de uraniu Si-am dat putin pe el, un chilipir 4. Si m-am certat cu fel de fel de lume Caci toti voiau sa-l ia sa-l dea la nunti I-am injurat de fapte si de nume Nu stiu de ce toti oamenii vor munti 5. Iubita mea, gateste marea vale In care sa-l aduc si sa-l rastorn S-apoi la nunta regasirii tale Sa cant ca vanator al lui din corn 6. Iubita mea, ti-am cumparat un munte Sa faci cu el ce-oi stii si ce vei vrea Eu ma retrag in pesteri muribunde Caci am uitat sa-ti mai soptesc ceva: Am dat pe acest munte viata mea Versuri: Adrian Paunescu

 

De cele mai multe ori, avem impresia ca Cuvântul Lui Dumnezeu (mesajul Sau divin) trebuie rostit într-un anume fel pentru a fi înțeles si astfel El sa producă schimbarea lăuntrică pentru a deveni un creștin autentic si a gusta din împărăția Lui Dumnezeu.

Ascultând câteva melodii vechi, atât de apreciate si cantata într-o epoca in care simpla rostire publica a Numelui Mântuitorului era socotita o ofensa adusa partidului si conducerii tarii, am fost marcat sa observ ca deși versurile cântecului nu vorbesc de loc despre Isus sau creștini se aseamănă izbitor de mult cu viața pe care trebuie sa o trăim noi si o dorim sa fie realitate in noi ca si creștini.

Poezia se cheamă Bieți Lampagii, si ne cheamă sa privim la acea meserie de acum aproape un secol in care iluminatul public era făcut cu gaz, iar in fiecare seara lampagii veneau sa aprindă felinarele pe strada înarmați cu tijele acelea lungi la capătul cărora feștila era aprinsa si astfel felinarul putea oferi lumina.

Simbolistica este profunda si nu aleasa la întâmplare, nu e vorba doar de o noapte ci de “un veac cu noapte mare” un veac întunecat in care purtătorii de lumina aduc bucurie si nu tristețe.

Se asociază tristețea cu întunericul si frumusețea cu lumina, deși dragostea lumii este pentru întuneric si cearta este pentru cei care aduc lumina.

Meseria lampagiilor este numita arta, unica arta care merita făcută pana la sfârșit, chiar si atunci când supărarea pentru răutățile celor din jur te fac sa renunți.

Finalul este copleșitor : Lampagii aduc lumina pana lumea care trăiește in întuneric va înțelege ”ca vin beznele profunde” daca “ziua nu se ascunde in lampagii” iar misiunea lor e atât de importanta si lumea are atât de mare nevoie de lumina încât daca se vor termina resursele vor arde ei , jertfirea de sine asemeni modelului mesianic care a făcut aceasta pentru noi toți .

Sunt sigur ca cine a ascultat atunci cu inima deschisa aceste versuri e ca si cum ar fi ascultat:

Ioan 3:16 - 21 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.

Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a si fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Si judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Căci oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute în Dumnezeu.” rostite astăzi . In concluzie:

Fiți lampagii aducători de lumina al acestui veac !

1. Într-un veac cu noapte mare
Noi aprindem felinare
Ca sa nu fiți triști
Voi le stingeți către ziua
Si noi ne luam adio
Sărmani artiști

R: Bieți lampagii, in veacul greu
Noi, orice-ar fi, lucram mereu
Dam foc, dam foc, felinarelor
Dam foc, dam foc, felinarelor

2. Vine noaptea următoare
Noi aprindem felinare
Spre a fi frumos
Voi le stingeți dușmănește
Vouă noaptea va priește
Vai, ce folos

3. Cineva mereu ne cearta
Ca urmam aceasta arta
Fără de tumult
Și-ntr-o lume fără luna
Va vom spune noapte buna
Umiliți prea mult

4. Dar ni se va face mila
Vom da iar foc la feștila
Nu vom rezista
Caci lumina alb-albastra
Este meseria noastră
Ea si numai ea

5. Contra nopții tutelare
Vom aprinde felinare
Pana veți simți
Ca vin beznele profunde
Daca ziua nu se-ascunde
In lampagii

6. Noi, artiștii fără vina
Noi purtam in maini lumina
Sa v-o dam-napoi
Iar daca-o sa fie cazul
Si va dispărea si gazul
Vom arde noi

(Adrian Păunescu)

Acum 120 ani , Alexandru Vlahuță descria o situație economică, ce credeți seamănă întru-câtva cu situația actuală ?

 

 

Greu la deal, și greu la vale,
Nu-s bucate, nu-s parale,
Toți sunt lefteri,
Negustorii n-au afaceri,
Preoții n-au cununii,
Moașele n-au faceri.

"Biruri noi!" guvernul strigă,
Iar țăranul: "Mămăligă!"...
Nu-s parale, nu-s:
Ce mai plănuiți palate
Și orașe ca-n Apus?
Știți voi ce-i la sate?

Lanurile-s părăsite:
Nici imaș nu-i pentru vite,
Apele-au secat.
Goi, flămânzi, copiii zbiară.
Gospodarii au plecat
În lume, să ceară...

Nu mai are cum țăranul
Din pământ să scoată banul,
Vouă să vi-l dea.
Foametea de pe la sate
Va să vie să mai stea
Și-n cele palate!

(Alexandru Vlahuță)

Rămân mereu uimit de versuri ,rostite și cântate într-o epocă atee reușeau Să-L prezinte pe Isus Hristos , Dumnezeul implicat , Dumnezeul care îi pasă , Dumnezeul prezent în cele mai simple locuri , în cele mai simple case.

Prezența Mântuitorului transforma o viață simplă într-o poveste de basm, într-o atmosferă de dorit în care și cele mai reci și atee inimi erau atinse de dorința de a avea parte de atingerea lui Isus și de cer  .

 

În oamenii de pe aici, e Dumnezeu pesemne,
Când ei în curți cu pașii mici, aduc în casă lemne.
Și e o liniște de rai, în gestul lor de-o viață,
În care dau nutreț la cai, și oile-și răsfață.
Dar mai ales în tot ce fac, e semn că nu li-i frică.
Un suflet clar dintr-un copac, la ceruri se ridică.
Și uneori, la focul mic, în casa lor sărmană,
Iisus, înduioșat un pic, coboară din icoana.

O capră și-a zdrobit un corn, sărind pe ușa spartă,
Desenul fumului din horn, e opera de artă.
Și-n toate șipcile din gard, un clopot mai tresare,
Când vreascurile în brațe ard, cu-o mistică ardoare.
Ninsorile nici nu mai cad, în viscoliri cu vaiet,
Scânteietorul lor răsad, plutește blând în aer,
Și uneori, la focul mic, în casa lor sărmană,
Iisus, înduioșat un pic, coboară din icoană.

Respira-n toate un mister, ce satul îl îndrumă,
Trei sferturi să se afle-n cer, și doar un sfert în humă,
Și nu se știe, sunt țărani, sau îngeri sunt pesemne,
Cei care de atâția ani, aduc în case lemne.
Și suflă-n focul lor mereu, sporindu-le nădejdea,
Să-i fie cald lui Dumnezeu, aflat în toți aceștia
Și uneori, la focul mic, în casa lor sărmană,
Iisus, înduioșat un pic, coboară din icoană

   Adrian Păunescu